In mare parte, blogul este jurnalul meu. Inainte de dimineata jurnalului meu am simtit ca am nevoie de o (9) cale de comunicare. Mi-as dori ca jurnalul sa nu fie o simpla aruncare in eter. Sau "aruncare in valuri", cum ii place a spune unei colege. Am vazut atatea bloguri, am citit atatea cuvinte si ma tem (pentru voi) ca ati scris in van. De-asta ma tem si pentru jurnalul meu. Sa nu fie un van. Un lung prilej pentru nimic. Cand ajunge a fi apreciat un blog. Cand cineva spune lucrurilor pe nume? Cand se pune punctul pe i? (alt punct pe langa cel pe care il are?!) Cat stereotip... Cica "tu scrie, ba, ceva acolo, ai sa vezi ca te citeste lumea!" Aiurea! Asta e ca mersul (uneori, deseori... mai mereu) la examene: "Buna ziua, am venit sa dau examenul, sunt restantier din anul 3. Da, ia loc in randul 2 (zice profesoara). In fine, primeste studentul subiectele, scrie vreo 2 ore, la final ce sa vezi, anunt in sala... cine n-ai adus dosarul nu va primi nota pe lucrare, nu ma intereseaza, n-ai adus dosarul nu treceti draga!!!" Studentii, pentru unii, altii, sunt niste luati in ras. Niste oameni sensibili intr-o lume de rechini. Intr-o lume in care profesorii imping la limita limba romana. De multi prost vorbita. Dragii mei, prostia voastra ne omoara gandurile. Din cauza voastra, (ne) mor perspectivele zilnic. Din noroi, ne intoarcem in noroi. Cum zice italianu': "Canta precum vorbesti." Daca ati canta asa cum va exprimati... doamne, v-ati prinde degetele in pian! Eu insa... raman un ironic in slujba comunitatii.
